E o întâmplare a fiintei mele si atunci fericirea dinlauntrul meu e mai puternica decât mine, decât oasele mele, pe care mi le scrisnesti intr-o imbratisare mereu dureroasa, minunata mereu.
Să stam de vorba, să vorbim, să spunem cuvinte lungi, sticloase, ca niste dalti ce despart fluviul rece în delta fierbinte, ziua de noapte, bazaltul de bazalt.
Du-mă, fericire, în sus, si izbeste-mi timpla de stele, până când lumea mea prelunga si în nesfirsire se face coloana sau altceva mult mai inalt si mult mai curând.
Ce bine ca esti, ce mirare ca sunt! Doua cântece diferite, lovindu-se amestecindu-se, doua culori ce nu s-au văzut niciodata, una foarte de jos, intoarsa spre pământ, una foarte de sus, aproape rupta în infrigurata, neasemuita lupta a minunii ca esti, a-ntimplarii ca sunt.
Trebuie neaparat sa va prezint o melodie care a starnit multe intrigi, dar care mie mi se pare mai mult decat geniala. La prima ascultare, s-ar putea sa nu fiti de acord cu mine, dar ascultati-o de inca vreo 2 ori si va asigur ca nu va veti mai putea satura de ea cum nu pot sa ma satur nici eu:)